România se apropie de o iarnă care ar putea aduce mai mult decât ger și facturi mari la energie: se conturează din ce în ce mai clar spectrul unui blackout generalizat. Iar ceea ce este cel mai revoltător în toată această criză nu este lipsa de resurse, ci lipsa de viziune, curaj politic și responsabilitate națională.
În timp ce ministrul Energiei avertizează public că, dacă Uniunea Europeană ne impune să renunțăm la centralele pe cărbune, există riscul real de blackout și penalități de 2 miliarde de euro, Guvernul României continuă să apese pedala supunerii față de Bruxelles. Se invocă obiectivele climatice, dar se ignoră realitățile de la baza societății: infrastructura energetică învechită, lipsa alternativelor reale și costurile sociale imense ale acestor decizii heirupiste.
Paradoxul atinge cote absurde: în timp ce ni se interzice exploatarea propriei resurse de cărbune, apar informații că mari companii din Ucraina sunt interesate să extragă antracit din minele României. Mai mult, se vorbește despre interesul acestora și pentru metale rare. Fără o dezbatere publică, fără criterii de siguranță națională, fără transparență. Se creează astfel impresia că, în timp ce românii sunt puși pe „pauză”, alți vor beneficia de pe urma unei politici impuse din afara granițelor, dar implementate de mâna noastră.
Unde este strategia națională de energie? Unde sunt liderii politici care să spună încă o dată, răspicat: „România nu se poate juca cu siguranța propriilor cetățeni!”? De ce se continuă distrugerea sistematică a industriei energetice românești, în loc să fie modernizată și adaptată realităților actuale?
Suveranitatea energetică nu este un moft, ci o condiție de existență. În lipsa ei, devenim o colonie economică ce poate fi întunericită la un simplu click din afara ȓării.
Este inadmisibil ca românii să fie puși în pericol pentru ca elitele politice să bifeze directive europene sau să facă favoruri netransparente unor actori străini. Este timpul ca deciziile majore să fie luate cu gândul la interesul național, nu la obediența față de structuri care, atunci când vine criza, au grijă doar de ele însele.
România are cărbune. România are resurse. România are specialiști. Ce nu are, din păcate, este un guvern care să apere cu demnitate interesul românilor.