Exploziile puternice la Kiev, urmare a lansării a opt rachete rusești spre teritoriul ucrainean, aduc din nou în fața ochilor imaginea unui continent în care liniștea nu mai poate fi garantată. Oricâte discursuri s-ar rosti în capitalele europene sau pe holurile instituțiilor internaționale, realitatea de la marginea de est reamintește că deciziile sunt luate, în fond, sub presiunea armelor. Într-un asemenea climat, avertismentele, sancțiunile sau speranțele puse în negocieri devin formule palide, doar vagi încercări de a opri un război care nu pare să țină cont de subtilitățile diplomației.
Atunci când un oraș atât de apropiat de Europa aude din nou sunetul rachetelor, rămâne din ce în ce mai clar că a miza doar pe influențe externe pentru a calma situația nu garantează nimic. Dacă nu există o capacitate reală, concretă, de a descuraja asemenea acțiuni, întregul efort internațional poate părea un simplu exercițiu retoric. În jurul acestor evenimente, se conturează o lecție amară: fără puterea de a impune o limită efectivă la agresiuni, cuvintele rămân goale și poziția fiecărui stat devine un simplu pion într-o partidă de șah jucată cu reguli schimbătoare. În spatele comunicatelor și al mesajelor de solidaritate se află o amenințare concretă, pe care nu o pot alunga nici negocierile sterile, nici angajamentele făcute în public, dar uitate pe coridoarele întunecate ale puterii mondiale.