Declarația lui Nicolae Ciucă, conform căreia tehnicile de negociere nu au fost încă epuizate și partidele trebuie să revină la discuții, pare mai degrabă un apel la calm într-un peisaj politic tot mai agitat. Cu toate acestea, realitatea sugerează că problema nu este în principal lipsa tehnicilor de negociere, ci lipsa unui scop comun și a unui angajament autentic față de interesele țării. Dacă fiecare partid intră la masa discuțiilor cu propriile calcule și fără dorința de a construi o viziune unitară, negocierile devin doar un joc al amânărilor.
Afirmația că soluțiile nu s-au epuizat poate fi văzută ca un îndemn la responsabilitate, dar și ca un semn al unui blocaj prelungit, unde partidele se întorc mereu la aceleași tactici și compromisuri, fără a reuși să depășească logica intereselor de moment. Într-un astfel de climat, stabilitatea devine mai mult o speranță decât o realitate, iar lipsa unei direcții clare riscă să slăbească încrederea publicului în capacitatea liderilor politici de a acționa decisiv.
Pentru ca aceste negocieri să producă ceva mai mult decât o altă înțelegere temporară, este nevoie de o reevaluare profundă a priorităților politice și de o asumare clară a responsabilității față de cetățeni, nu doar față de agenda partidelor sau de așteptările externe. Fără acest efort, apelurile la dialog riscă să rămână doar un ecou al impasului actual.