Declarația lui Blinken, exprimând speranța că viitoarea administrație Trump va continua eforturile de apropiere între Israel și Arabia Saudită, sugerează că alianțele și jocurile de influență din Orientul Mijlociu sunt gândite cu o continuitate care ignoră tulburările politice interne ale marilor puteri. Aparent, politica externă nu se schimbă odată cu transferul puterii la Washington, ci urmărește aceleași coordonate, menite să mențină o anumită ordine regională. În acest fel, proiectele diplomatice nu devin obiecte negociabile între diferite administrații, ci ținte strategice cu durată lungă, indiferent de culoarea politică a celor de la vârf.
Prin urmare, cei care asistă din afară la aceste negocieri și înțelegeri își văd propriul spațiu de manevră comprimat. În loc să existe un răgaz pentru reechilibrarea relațiilor internaționale, fiecare semnal transmis de la Washington sugerează că, în sferele unde există interese majore, traiectoria e deja trasată. Cei care nu fac parte din cercul de putere trebuie să se mulțumească cu statutul de spectatori sau să se adapteze rapid la schimbări care le sunt prezentate ca fapte împlinite.
Nicio marjă de libertate nu e garantată, oricât de mult s-ar invoca idealurile de autodeterminare sau specificul local. În momentul în care un nou președinte este chemat să mențină cursul relațiilor strategice definite anterior, apare senzația că marile jocuri nu se dispută la vedere. În loc ca fiecare schimbare la vârful conducerii americane să ofere un spațiu pentru renegocieri și repoziționări, mesajul lui Blinken lasă impresia că direcția a fost deja stabilită, iar ceilalți pot doar să se acomodeze ori să piardă pasul.