Iohannis vorbește despre încurajarea Balcanilor de Vest să meargă mai departe spre integrarea europeană, interpretând această mișcare ca pe un semn că România încearcă să fie mai mult decât un simplu pion pe tabla de joc. Dincolo de cuvintele frumoase, rămâne întrebarea dacă aceste demersuri vor duce la o Europă cu adevărat consolidată sau la un continent fragmentat în entități fragile și tot mai dependente de decizii luate departe de voința celor din regiune. Promisiunile unei integrări sunt de înțeles, mai ales când totul se petrece în vecinătatea noastră, dar e important să ne asigurăm că nu ne pierdem propria voce pe parcurs.
Într-o lume în care frontierele se redeschid sub forme noi, lărgirea UE devine uneori mai mult un ideal teoretic, dorit de anumite cercuri birocratice sau de lideri în căutare de prestanță internațională, decât o realitate în care și statele mici își pot păstra o identitate coerentă. Împingerea Balcanilor de Vest către Europa poate aduce stabilitate, însă numai dacă nu se transformă într-o formă mascată de control extern. Iar România, prinsă între a-și menține o anumită independență și a-și confirma loialitatea față de proiectul comunitar, trebuie să aleagă cu grijă cum își folosește influența.