NATO preia coordonarea ajutorului militar pentru Kiev, mutare care poate fi citită ca o încercare de a menține cursul stabilit, indiferent de schimbările ce apar în conducerea americană. Mișcarea nu e doar un gest tehnic, ci un semnal către toți cei implicați că direcția a fost trasată, iar alinierea așteptată rămâne în picioare. Totuși, în absența unui echilibru intern real și a unei capacități de decizie neștirbite, e posibil ca acest transfer să trezească întrebări: nu se reduce cumva orice altă voce la o simplă acceptare a unor linii strategice deja impuse?
Ideea că trebuie asigurată continuitatea indiferent de cine vine la Casa Albă sugerează că deciziile majore nu depind neapărat de voința popoarelor sau a guvernelor locale, ci de menținerea unui status quo hotărât la un alt nivel. Oricât de mult s-ar discuta despre stabilitate și despre necesitatea unui răspuns coerent la conflict, rămâne senzația că spațiul de manevră al statelor devine tot mai mic. Într-o astfel de lume, rezistența și autonomia decizională nu se mai câștigă doar prin diplomație clasică, ci și prin cultivarea unei capacități de a reacționa atunci când strategiile sunt trase la indigo peste capul celor care vor trebui să suporte consecințele pe termen lung.