Kelemen Hunor îi cheamă pe partenerii de coaliție înapoi la masa negocierilor, însă întrebarea e dacă această revenire poate aduce o schimbare sau doar perpetuează jocul deja stabilit. Dincolo de pretexte oficiale, acest apel la dialog maschează o realitate în care deciziile interne par condiționate de așteptări externe. Nu e vorba doar de împărțirea puterii, ci și de a stabili, o dată pentru totdeauna, dacă direcția politică va fi trasată cu voce proprie, ori impusă subtil din afară. Dacă liderii se întorc la discuții doar pentru a păstra aparența stabilității, întregul proces nu devine decât un efort de cosmetizare. În lipsa unei voințe reale de a reechilibra raporturile de influență, rămânem la aceeași tactică: se negociază funcții și poziții, dar spațiul de manevră rămâne strict delimitat. În final, apelul lui Kelemen trădează o nevoie de a nu rupe definitiv acest fir de dialog, de teamă să nu se arate că, de fapt, autonomia decizională e deja sever limitată.