Iohannis susține că un guvern minoritar de dreapta, într-un moment de criză, nu ar fi o soluție bună. Și totuși, dacă nu se poate găsi o cale autonomă, o direcție aleasă din interior, orice soluție va părea mereu impusă de condiții exterioare și de interese străine. Dacă partidele nu pot genera o formulă proprie, care să țină cont de nevoile reale ale societății, ci doar mimează alianțe în căutarea validării din altă parte, nicio soluție nu va părea bună cu adevărat. Oricât s-ar vorbi despre stabilitate, despre responsabilitate, senzația este că cei din interior nu mai conduc, ci reacționează, cedând spațiu unor factori care dictează cum și când să se miște lucrurile.
Când președintele invocă faptul că un guvern minoritar nu e potrivit într-un context de criză, se simte presiunea unor așteptări venite din zone în care stabilitatea e definită altfel. În loc să asistăm la formarea unei guvernări care să aibă coerență din partea celor aleși și mandat din voința populară, se pare că trebuie să ne mulțumim cu formule de avarie sau cu proiecte instituite pe fugă, doar ca să placă în anumite cancelarii. Problema nu e doar de orientare politică, de stânga sau de dreapta, ci de pierderea oricărei șanse de a reuși pe cont propriu, fără a aștepta consensul extern sau indicațiile de pe culoarele unor puteri mai mari.
Un guvern minoritar e privit, așadar, ca un risc, iar un guvern asumat pe deplin e un ideal care nu mai apare în discuție. Într-un astfel de peisaj, fiecare declarație oficială, chiar și a președintelui, devine încă un mesaj prin care ni se spune că jocul nu se mai desfășoară la noi acasă și după regulile noastre, ci în altă parte, după logici complicate și interese împachetate frumos în discursuri pompoase despre solidaritate și stabilitate. E un fel de resemnare mascată în spatele unor cuvinte îngrijite, o acceptare a faptului că nu suntem atât de liberi pe cât ne place să credem.