Dacian Cioloș sugerează că ne-am întors în noiembrie 2015, când deciziile apăreau sub forma unor formule guvernamentale de compromis, generate nu de dorința reală de schimbare, ci de presiunea momentului și a așteptărilor externe. Aerul de deja-vu lasă impresia că ne mișcăm într-un cerc închis, în care aceleași resorturi din afară dictează calea, în timp ce clasa politică locală își joacă rolul secundar, incapabilă să acționeze în interes propriu și al cetățenilor. Pentru a evita neputința, singura soluție ar fi ca deciziile să se ia din interior, fără a se căuta mereu confirmări sau validări din altă parte. Dar dacă repetiția scenariului din 2015 dovedește ceva, e tocmai că lecțiile nu au fost învățate: în loc să se construiască un drum independent și solid, pare că se recurge la aceleași aranjamente fragile, bune doar să calmeze temporar tensiunile, nu să ofere o direcție clară. Astfel, cu fiecare revenire la acest tipar, se șterge câte puțin din șansa de a ieși de sub umbra intereselor dictate din afară, transformând noțiunea de suveranitate într-un ideal tot mai greu de atins.