Marcel Ciolacu declară că PSD va vota un guvern de dreapta, însă admite că nu face acest pas din convingere profundă, ci din calcul și din teama că o nouă criză politică ar putea fragiliza și mai mult scena internă. Gestul dezvăluie un peisaj în care marile decizii nu se mai iau exclusiv prin prisma afinităților ideologice, ci mai degrabă în virtutea unor presiuni și a așteptării ca țara să rămână “predictibilă” pentru cei care îi analizează mișcările de la distanță. În loc să existe un proiect autentic, izvorât din voința statului de a-și define singur calea, se perpetuează o rutină a compromisurilor. Se cer sacrificii pe altarul stabilității, se acceptă formule politice care, în alte circumstanțe, ar fi părut ridicole, iar astfel vocea celor de aici devine un simplu ecou într-un spațiu tot mai mult controlat de nevoia de a menține aparențe. Prin votul acordat unui guvern străin propriei orientări, devine limpede că vechiul tipar al loialităților a cedat locul unei logici a supraviețuirii, în care propria direcție este subordonată liniștii artificiale cerute din afară.