Secretarul de stat american Blinken atrage atenția grupării siriene HTS asupra nevoii de a-și demonstra “moderația” în teren, pentru a nu repeta situația de izolare suferită de talibani, dezvăluie felul în care comunitatea internațională încearcă să influențeze evoluția unor regiuni marcate de violență. În ultimul deceniu, Siria a devenit un spațiu în care au apărut și dispărut numeroase grupări – unele cu ideologii extremiste, altele pretinzând un soi de alternativă locală –, toate acționând într-o țară devastată de război și intervenții străine.
Istoria recentă arată că încercările de a determina anumite părți combatante să adopte o “forță moderată” au avut rezultate amestecate. Într-un teritoriu unde frontierele sunt fluide, iar loialitățile se pot schimba peste noapte, avertismentele venite de la Washington sau de aiurea riscă să-și piardă din impact. Totuși, în logica marilor puteri, există speranța că o presiune externă poate obține un soi de control moral sau diplomatic, amenințând cu marginalizarea și izolarea pe cei care ignoră setul minim de reguli.
Ideea că o grupare trebuie “să-și demonstreze moderația” pentru a evita soarta talibanilor ridică semne de întrebare legate de legitimitatea prin care actori externi își impun voința. Se conturează pericolul unui precedent prin care entități non-statale sunt premiate sau pedepsite în funcție de conformarea la așteptările unui jucător major din afara zonei de conflict. Pe de altă parte, Siria a arătat ce se întâmplă atunci când asemenea grupuri scapă de sub orice control: violențe continue, fluxuri de refugiați, crize umanitare și instabilitate care depășește granițele. Închiderea ochilor nu rezolvă nimic, iar o anumită presiune externă poate descuraja excesele barbare.
Dincolo de retorica geopolitică se află vieți de civili prinși într-un vârtej de violență. Posibilitatea ca o facțiune să-și “cosmetizeze” comportamentul pentru a câștiga un minim de acceptare, chiar și sub amenințarea izolării, ar putea aduce o relativă protecție localnicilor. Dar aceste promisiuni sunt ușor de încălcat, mai ales în absența unui cadru intern solid care să asigure responsabilizarea. În fond, orice progres rămâne fragil.
Discuția provocată de Blinken este doar o nouă etapă într-un joc de putere vechi, în care marile centre de decizie din afară încearcă să modeleze comportamentul unor entități greu de controlat. Scepticismul față de eficacitatea și dreptul de a dicta condiții din afara frontierelor se împletește cu nevoia de a limita răspândirea violenței. În lipsa unei autorități naționale stabile și a unor instituții interne puternice, noțiunea de “moderare” va rămâne o monedă de schimb negociată la masa puternicilor, mai degrabă decât o realitate politică stabilă.